Pe o altfel de insula exotica: Scotia

Standard

M-am îndrăgostit. Şi, din pură generozitate, vă doresc şi vouă să aveţi şansa de a vă îndrăgosti de dragostea mea. Scoţia, pentru că despre ea este vorba, este un loc dintr-acelea în care oricine, indifferent de gusturile şi pasiunile sale, poate găsi ceva pe placul sau ; un loc plin de necunoscut pentru aceia dintre noi care încă îl descoperă şi, după propria-mi părere, care încă are puterea de a-i surprinde şi pe cei care îl cunosc ca-n palmă. Recunosc, mi-ar plăcea să fac parte din această a doua categorie, la un moment dat. Pentru moment, descopăr. Şi mă bucur de fiecare moment şi de fiecare surpriză – aşa se cade într-o poveste de dragoste, nu ?

Am descoperit Scoţia anul trecut, într-o vacanţă surprinzătoare prin natura ei : o drumeţie de 3-4 zile prin Highlands, mai exact de-a lungul unei bucăţi din West Highland Way. Însă ar trebui să încep cu o clarificare legată de acest subiect, care, pe cât de mult m-a umplut de uimire şi fascinaţie, pe atât şi de frustrare. Probabil că aţi avut, la un moment dat, dacă nu bucuria de a vedea Scoţia direct în faţa ochilor, măcar ocazia de a privi vreo imagine a ei (poate sunteţi fani Outlander! 🙂 ). Un amestec fantastic de dealuri verzi şi lacuri, coline presărate cu oi şi vaci, păduri luminoase şi izvoare reci.

 

Sună familiar? Atunci poate că mă veţi înţelege când spun că prima impresie lăsată de această parte „naturală” a Scoţiei a fost… România! Şi noi avem toate cele enumerate mai sus (într-adevăr, poate că vacile lor nu sunt ca ale noastre, dar până la urmă este doar o chestiune de detaliu).

Scottish cow

Scottish cow

Avem peisaje care îţi taie respiraţia, lacuri ascunse între stânci şi întinderi de verde cât vezi cu ochii. Iar pe măsură ce înaintam, această primă impresie se transforma, fără să dispară complet, dar începea să fie presărată cu frustrări… aceleaşi frustrări dintotdeauna, dar îmbrăcate în haine noi: dacă peisajele sunt comparabile, de ce „la noi nu se poate?”. De ce nu se poate organizat, curat, fără grătare, cu infrastructură acolo unde trebuie, dar niciodată ostentativă, cu respect şi cu un zâmbet, pentru că nu se cade să treci pe lângă cineva fără o vorbă bună? West Highland Way, aceasta „promenadă naturală”, cel mai vechi şi mai popular traseu din ţară, mi-a amintit vizual de un drum prin Bucegi, însă cu toate bonusurile enumerate mai sus. Este voba despre 150 de km de poteci care te duc din sud, de lângă Glasgow, până în mijlocul Scoţiei şi la picioarele celui mai înalt munte din insulele britanice, Ben Navis (care are doar 1345m, deci este un mic copil pe lângă adevăraţii Bucegi). Şi la fiecare 10-20 de km, o aşezare sau o pensiune, cât să ai unde să dormi noaptea şi să reîncepi a doua zi. O nebunie, nu-i aşa? Dacă vreodată va trece prin cap să porniţi într-o aventură, vă recomand acest site, pe care îl voi numi, de dragul comparaţiei, carpaţi.org, versiunea scoţiană. Şi gata, mă opresc din comparat, înainte să rănesc mândrii şi să incit răzbunări.

Anul acesta, pentru că cele câteva zile de drumeţii menţionate anterior n-au făcut decât să ne deschidă apetitul, ne-am hotărât să cunoaştem o altă parte a Scoţiei: insulele sale. Aşa că, după diverse schimbări (mai mult sau mai puţin prevăzute) de planuri, ne-am regăsit în Oban, oraş-port şi punct de plecare spre insulele Hebride. Oban are aproape 9000 de locuitori. Da, aţi citit bine. Însă vorbim despre 9000 de scoţieni, ceea ce înseamnă că nu veţi găsi oameni mai sufletişti, mai săritori şi mai amabili nicăieri în lume. Alexis spune că merge în Scoţia pentru peisaje şi pentru oameni şi cred că este într-adevăr cea mai sinceră motivaţie la care s-ar putea gândi cineva.

Marketing!

Marketing!

Din Oban, am pornit în primul rând spre Kerrera, o insulă aproape pustie aflată chiar lângă oraş. Două sunt elementele „de interes” de pe acest petec de uscat: ruinele unui castel şi un salon de ceai, ambele aflate la vreo oră de mers de la locul de acostare. Aşadar, fie că vrei, fie că nu, te vei opri să bei un ceai acolo, ceea ce am şi făcut. Pe traseu, din loc în loc şi mai ales la intersecţii, nu mică ne-a fost mirarea când am văzut pe copaci, pe garduri, pe stânci, ceainice şi căni de ceai, frumos colorate, care ne spuneau că suntem pe drumul cel bun. Marketing insular de mare succes.

Şi, ajunşi acolo, am fost întâmpinaţi de o studentă din Spania care făcea voluntariat (produsele erau atât de ieftine încât ceainăria nu îşi permite angajaţi permanenţi), şi care fusese Erasmus în Lille. Dovada că lumea este mică, plină de ironii şi de surprize plăcute. După ce am băut un ceai, am mâncat un carrot cake şi am schimbat adrese de mail cu noua noastră cunoştinţă, am plecat să vedem castelul şi, inevitabil, am dat peste unul dintre peisajele acelea iconice care nu are nevoie de explicaţie.

Castelul de pe Kerrera

Castelul de pe Kerrera

A doua zi, am plecat într-o excursie organizată pe alte 3 insule: Mull, Iona şi Staffa. O zi care a scos la iveală toate fibrele mele de geograf şi care mi-a adâncit şi mai mult în inima dorinţa de a cunoaşte ţara asta minunată, într-atât încât, în timp ce vizitam, îmi făceam planuri mentale despre vizita de anul viitor.

Mull

Mull este « Scoţia condensată », aşa cum ar spune Alexis. O insulă superbă, cunoscută poate pentru distileriile de whisky pe care le găzduieşte atât de generos, dar care m-a impresionat mai ales pentru peisajele sale incredibile. Totul este atât de vast, atât de grandios şi de copleşitor încât nu îţi vine să respiri. Spaţiile imense, dealurile întotdeauna verzi, presărate cu stânci, separate de lacuri, cerul acela înalt. Am avut norocul teribil de a fi conduşi dintr-un capăt în altul al insulei de o şoferiţă localnică, plină de voie bună, de carisma şi mai ales de cunoştinţe referitoare la această insulă – casa ei – încât am aflat şi noi bucăţi din vieţile celor care locuiesc aici.

De pe Mull am plecat pe Staffa, care adăposteşte Fingal’s cave. Se cere o paranteză, ca să fie foarte clară fascinaţia mea faţă de acest loc incredibil. Copil fiind, aveam acasă o colecţie de cărţi, enciclopedia pentru tineri, printre care şi un volum geografic. Fiind o colecţie pentru copii, era plină de poze şi nu de puţine ori petreceam ore întregi răsfoind-o şi visând în faţă vreunei imagini dintr-un loc îndepărtat. Una dintre aceste imagini prezenta Giant’s Causeway, un ţărm din nordul Irlandei, format din coloane hexagonale de bazalt. Mi se părea ireal şi ireal de frumos în acelaşi timp. Aşa că, în timp ce pregăteam expediţia de anul acesta în Scoţia, momentul când am dat peste Fingal’s cave a fost epic: aceleaşi coloane de bazalt, acelaşi peisaj extraterestru, un val uriaş de bucurie şi o foarte mare determinare de a ajunge acolo cu orice preţ.  Şi am ajuns. Şi voi lăsa imaginile să vă povestească restul.

Fingal's cave

Fingal’s cave

Pe lângă această minunată peşteră, insula oferă şi ocazia de a vedea puffini, păsări adorabile (aparent) care îşi fac cuiburile pe ţărmurile stâncoase. Spun aparent pentru că noi ne-am rătăcit şi n-am apucat să le vedem (doar pe ici pe colo, zburând). Da, ştiţi doar că am potenţialul de a mă „dezorienta” chiar şi pe o insulă cât un cap de bold. Dar asta ne va servi de scuză – dacă mai este cazul – pentru a reveni la anul.

 

 

După Staffa, ne-am oprit pe Iona, insula cunoscută pentru abaţia din secolul 6, unul din cele mai vechi leagăne creştine din partea aceasta a lumii. Iar apoi, înapoi spre casă, adică spre apartamentul Airbnb unde am cunoscut cel mai drăguţ cuplu + pisica, pe care vi-i voi recomanda în cazul în care vă regăsiţi acolo.

Şi ar mai fi atâtea de spus! Despre Edinburgh, cel mai frumos oraş, unde poţi face tururi ghidate cu fantome, despre Glasgow, unde se mănâncă cea mai bună Scottish pie şi a cărui grădina botanică trebuie vizitată în mod obligatoriu, despre Highland games (noi am avut ocazia să îl vedem pe cel din Inveraray), nişte festivităţi sportive unde cei mai viteji se întrec în aruncatul trunchiului de copac şi al greutăţilor, pe când fetele participă la concursuri de dans scoţian, totul în zumzăitul (la un moment dat enervant al) cimpoaielor. Despre cum toată lumea are câte un câine şi despre cum poţi mânca Mars prăjit (nu, nu am încercat). Despre cum, în Fort William, ne-am regăsit fără să ştim din nou pe West Highland Way. Despre cum castelele sunt peste tot, în ruină, dar deosebit de frumoase, despre distilerii, despre somon gătit cu whisky şi multe, multe altele.

 

 

Am mers în Scoţia şi m-am îndrăgostit. Fiecare călătorie aici este o lecţie, iar anul acesta lecţia a fost „despre cum trebuie să încerci să fii”, după modelul acestor oameni plini de omenie şi de frumuseţe interioară. Dar dincolo de asta, am descoperit locuri fantastice, persoane pline de poveşti, feluri de mâncare de lins pe degete şi, desigur, nenumărate destinaţii pentru viitor. Relaţiile la distanţă fac revederile cu atât mai dulci, nu?

 

Advertisements

Interioare

Standard

Ceva nu este în regulă când apar rupturi de ritm între noi şi viaţa noastră. Când suntem, sufleteşte, grăbiţi, când lumea nu se mişcă suficient de repede – când, de fapt, ne-am dori să depăşim etape, să sărim paşi şi să ajungem direct la rezultat – oricare ar fi acela; ironic, se întâmplă să nu ştim care este rezultatul spre care tindem, ceea ce înseamnă că, practic, ne grăbim să murim.

Nevoia această fantastică de a ajunge la împlinire este, oare, un efect al grabei generale în care trăim? Ne-am adaptat atât de bine personalităţile la viteză din jur, la viaţă pe bandă rulantă, încât nu mai putem nici măcar noi să ne facem faţă? Sau este aceasta o dovadă a faptului că nu ştim cum să trăim? Dacă parcursul, calea, nu ni se mai pare un scop în sine într-atât încât încercăm sau ne-am dori să o îndepărtăm, nu înseamnă oare că facem ceva greşit?

Atunci când drumul este pus în valoare, când drumul este valoarea, rezultatul nu poate să nu se ridice la aşteptări; un capăt fără fir nu poate avea nici o bogăţie şi nici un sens; este doar o formă. Aşadar, pentru a nu mai simţi nevoia de a sări peste etape, trebuie să umplem drumul cu un conţinut suficient de dens încât să ne umple şi el pe noi.

Deoarece nu avem timp pentru toate. Timpul e puţin, mult prea limitat… şi ce este cel mai greu este că data sa de expirare nu e cunoscută.

Nu putem face indigestie de viaţă, de trăit, aşa că nu avem voie să punem timpul la păstrare, să îl drămuim. Limitat şi incert, aşa cum e, nu este permis să îl pierdem pe frivolităţi. Nenumăratele probleme pe care ni le facem zilnic, clipa de clipă, supărările care ajung să fie acaparatoare, chiar şi de-ar fi pe termen scurt, pentru cele mai stupide motive, grijile pe care le lăsăm să ne cuprindă spiritul fără să ne repunem în context, ele nu au ce căuta în Timpul nostru. Sunt o formă de levigat care ne trage în jos şi ne taie aripile şi nu avem timp de pierdut! Repunerea în context, la remise en cause: atât de importantă pentru o viaţă limpede…pentru a evita statul pe loc din motive de percepţie, de autopercepţie, care dispar odată cu frica, neîncrederea, blazarea, lasitudinea sau orice alt fel de piedici interioare pe care ni le punem în calea propriei noastre vieţi, a “trăitului”, a trăirii.

Mai ales când gândeşti cu sufletul şi nu cu mintea, ai nevoie de timp. Fiindcă totul se petrece în ralenti, fiindcă el se răzgândeşte, se ceartă cu ea, îşi asumă riscuri, iar apoi zace, hibernând sub efectele lor. Fiindcă greşeşte şi apoi suferă – sau are dreptate şi apoi, cumva, suferă la fel de mult, însă altfel. Fiindcă se întreabă, iar şi iar. Fiindcă el este cel pe care îl rănim înainte de toate, iar apoi suntem obligaţi să ne adaptăm la mersul său şchiopătat.

Şi dacă ajung, prin vreun miracol care nu este în stăpânirea mea, în situaţia de a-mi lăsa sufletul să iasă din peştera în care s-a încuiat, singur, de atâta vreme. Simt că tot încearcă să iasă, tot încearcă să rupă zăbrelele care l-au ţinut închis – pe care eu i le-am construit şi pentru care nu am prevăzut un sistem de demolare, ori măcar de deschidere, pentru că nu am crezut vreodată, pe parcursul construcţiei lor, că va fi necesar – simt că tot încearcă şi că îşi scoate, foarte timid, capul la lumină. Iar dacă va reuşi, iar apoi se va avânta, fără frâne şi fără experienţă, către primul suflet care îi va ieşi în cale ? Dacă se va lipi de cineva, negândit, neintenţionat, nepotrivit ? Şi dacă nu voi şti cum să îl ţin în lesă… presupunând că ar trebui să fac asta, sau oare voi fi în stare să mă las şi eu, în sfârşit, pe mâna lui, să am încredere în el ? Stau închisă acum, doar eu şi sufletul meu, el cu ochii spre afară, eu cu ochii pe el. Şi îmi dau seama că dincolo de noi doi, care ne-am nimerit împreună şi care ne-am închis, poate într-o relaţie nedreaptă de victimă (el) şi călău (eu), e o întreagă lume care aleargă, care se mişcă, se bucura sau plânge, are succese sau dezamăgiri, avansează sau se învârte în cerc – oricum, care trăieşte. Şi parcă tot ce simţim noi doi e pus, cumva, în perspectivă.

E o relaţie complicată. El a găsit un sistem de apărare împotriva îndârjirii mele şi a voinţei mele fără drept de apel de a nu îi permite să îşi găsească un prieten de joacă similar, anume a ales să simtă tot, să iubească tot, să îmbrace tot şi pe toţi. Până în clipa în care senzorii de pericol pe care l-am obligat, în mod barbar, să îi înveţe, se activează, iar atunci o lesă invizibilă îl trage înapoi în peştera unde îl ţin în siguranţă. Sau unde l-am dresat să creadă că mă protejează. Tristă existenţa lui, se poate spune – pentru că nu a avut de ales şi a avut încredere în raţionamentul meu. Era, de altfel, singurul pe care îl ştia. Sau poate că vocea lui a fost prea slabă atunci când mi-a şoptit că nu fac bine – şi atunci nu l-am auzit şi i-am muţit-o de tot.

De ce m-am suparat pe Eliade

Standard

Între Eliade şi mine a fost dragoste la prima citire. De la primul cuvânt, prima turnură a frazei, am ştiut că aveam să ne întovărăşim ca două zale, pe termen nelimitat. Autorii pe care îi descoperi şi cărora le devorezi opera la o anumită vârstă, când mintea şi sufletul îţi sunt ca nişte bureţi, gata să absoarbă şi să trăiască şi să îşi însuşească anumite stări, ţi se incrustează în însăşi coloana fiinţei tale. În miezul tău. Şi, chiar dacă, după o vreme, ai uitat fragmentele acelea care te făceau să zâmbeşti la pagini, sau chiar ideile acelea care te-au răscolit şi nu ţi-au dat pace în anii cei mai zbuciumaţi ai fiinţei tale, autorii lor nu dispar niciodată cu adevărat din tine şi te influenţează ca nişte voci care acum îţi aparţin. Sau, poate, cărora le aparţii, într-o anumită măsură.

Aşa l-am simţit, l-am trăit eu pe Eliade, mai mult decât pe oricare altul. Poate momentul în care l-am descoperit a fost extrem de potrivnic, sau poate într-adevăr s-a petrecut ceva mai adânc decât o coincidenţă ori o potrivire temporală. Cert este că acum, deşi nu întotdeauna în mod conştient, mă regăsesc punându-mă în locul personajelor sale. Poate nu mă exprim bine: nu mă imaginez în rolurile lor, nu mă văd că o Ileana, o Christina sau o Ioana, trăind vieţile lor, mai mici sau mai mari, ori luptându-le luptele (mai mult sau mai puţin interioare). Însă îmi dau seama că îmi orientez cumva anumite elemente ale vieţii în funcţie de ele; am aşteptări şi temeri că şi cum aş fi urmată de aceleaşi blesteme, ba chiar simt asupră-mi o urmă de fatalism, crezând, cumva, la nivel de subconştient, că Eliade avea dreptate, că a pictat o pânză realistă şi că singurul adevăr adevărat şi realizabil este acela arătat de el, iarăşi şi iarăşi, deşi îmbrăcat de fiecare dată în alte haine. Iar când vorbesc despre adevăr, mă refer la acel adevăr: care transformă, care arde, care creează eternitate…măcar pentru o clipă. Practic, singurul care contează. Şi, iată… gândul acesta, de totul sau nimic, de unde vine dacă nu din centrul meu posedat de el?

Acestea sunt, aşadar, motivele supărării mele: în lumea sa, care şi-a pus atât de subtil şi totuşi adânc pecetea asupră-mi, fericirea supremă, cea adevărată, are termen de expirare – dacă ai norocul să fii acolo unde trebuie când se deschid cerurile, ca să o poţi gusta! Iar după ce s-a sfârşit, nu poţi să revii la cel care erai înainte. Nu poţi, pentru că nu mai eşti tu, cel dinainte; eşti transformat, eşti preschimbat prin contactul cu – să-i spunem drept – o stare din aceeaşi familie cu divinitatea. Cum se poate aştepta cineva să recazi firesc în banalul lumii reale, acum, când îţi apare cenuşie, fadă, urâtă?

Asta este realitatea sa. Însă noi, cei care trăim în lumile noastre încă neluminoase ca ale personajelor sale, încă necenuşii ca ale personajelor sale căzute – noi ce facem? Cum reuşim să ne scoatem din clădirea propriei fiinţe ideea că această lume încă nu este perfectă? Că încă aşteptăm să apară acel ceva, să se deschidă cerurile, să apară miracolul şi, în acelaşi timp, să te fi învăţat cineva să îl vezi, pentru a nu trece pe lângă el? Ne petrecem timpul cu ochii şi cu inima în realitatea imediată, dar niciodată 100%: o parte din noi este în continuă aşteptare, în continuă încordare, concentrată şi în acelaşi timp extrem de deschisă la orice semn, la orice tresărire dinafară, din nevoia de a se pune în calea miracolului.

Dar dacă acest miracol nu există? Dacă personajele lui făceau parte din acei câţiva aleşi, superiori (sau aleşi de cei superiori), iar traiul lor şi parcursul lor nu este destinat tuturor? Dacă miracolele respective se adresează doar unei mâini de oameni, iar noi, cei mulţi, trebuie să ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă? Se cheamă că ne-am ratat, prin simplul fapt că nu putem face asta, că am ajuns să vedem în sus, pe treapta următoare, şi că nu mai suntem „săraci cu duhul”? Desigur, veţi spune, a nu avea acelaşi destin ca şi personajele lumii sale nu este neapărat un lucru rău, până la urmă: câte dintre ele ajung să trăiască fericite până la capăt, să moară în braţele persoanei iubite cu zâmbetul pe buze?… Nu, o asemenea utopie nu face parte din acest univers, în timp ce, în lumea noastră, se poate întâmpla, cel puţin teoretic. Dar ceea ce este înainte de împlinirea destinului tragic, acele clipe de puritate absolută, de înălţare supremă, de fiinţă si fiinţare completă, acelea sunt de neînlocuit. Acelea sunt cele aşteptate, râvnite, consecinţele fantastice – şi totuşi adresate mie, omului! – ale trecerii dincolo, ale intrării în contact cu sacrul.

De asta m-am supărat pe Eliade. Pentru că mi-a luat dreptul la fericire şi mi l-a pus în spatele unei uşi transparente, făcută din aşteptare; pentru că m-a creat, fără să îmi dau seama, după chipul şi asemănarea lumii sale; pentru că mi-a imprimat în cele mai adânci straturi ale fiinţei crezul că hierofaniile se pot întâmpla şi că se întâmplă, iar sigurul reflex pe care îl am este să le aştept, să le chem, să consacru o parte din mine căutării lor, trăind astfel, în realitatea aceasta, neîntregită.

Venice – proud and pretty!

Standard

Venice is crowded. Venice is to be visited only with your loved one! Venice is commercial… Well, I’ve discovered that, in fact, Venice is a victim of stereotypes! Sure, there are tourists, which make some areas quite crazy, but then… all you have to do in order to find peace once again is take a “wrong” turn (there are no such things in Venice, but let’s just pretend for a moment) and get lost it the wonderful labyrinth of small streets and alleys and semi-private squares or gardens and you will once again find the meaning of tranquillity. Sure, it’s nice to go to Venice with your loved one. But then again, that’s pretty much true for most of the cities. If you happen to get there with friends, or work – or even on your own, there are 0 chances you’ll be disappointed. Finally – sure, Venice IS commercial, but she is not lost to it. The city is practically an Italian emblem, visited by millions each year: it needs souvenir shops and enticing gondoliers and “Per S. Marco” signs, but when you get there, you can’t help but notice that it still belongs to itself. You will undoubtedly see a couple of old (Italian) gentlemen drinking their aperol (or maybe wine) in their usual, Italian bar, where they have been drinking it for decades; you will clearly see ladies doing the laundry and hanging it on lines that go to the building across the street (which turns every alley into a potential postcard). The Venetians are still there, even though sometimes, in certain places, tourists seem to take over all the space.

 First of all, Venice should be on all travel lists: it is truly a wonderful city, with a glorious past, that can still be seen on the palaces’ walls. It is so easy to just sit on the side of a canal, near one of its 500 bridges and imagine Venetian ladies and men from 3 centuries ago taking the place of the selfie-taking tourists. Because they do take selfies. Everywhere. With selfie sticks… Of course, there’s a positive side to this new craze: you no longer have to worry of passing in front of someone’s camera and ruining their picture. Anyway, I went to Venice with friends, and a little later for work, and discovered a very contradictory, but extremely wonderful city. The first thing that surprised me was that the original Venetian population is surprisingly old and scarce. As I found out later from my colleagues, many of the active persons had moved, a generation ago, in the other cities of the region. And in a way, it is perfectly understandable. Living in the city isn’t easy. There are no cars (which is actually awesome! – of course, the locals would strongly disagree), you can get by on foot or by boat. Which is either long and tiresome, or quite expensive. To better illustrate: the almost 2 km between the train station and Piazza San Marco can be walked in a little less than an hour, taking into account that the streets are filled with slow-walking selfie-taking gelato-eating tourists. Or you can pay 7e for the boat-bus and get there in 6 stops and 30 minutes. Choices, choices… If you want to visit the city and the islands, it would be wise to buy a pass. We did just that, and used our two day pass (30 eur – practically a bargain!) to gain time, compensate the decision to not go on a gondola tour and visit the wonderful islands of Burano, Murano and Torcello. And, bonus: to go to the beach. Other than that, locals have wooden boats, called topo (aka “mouse”) and access to the canals – which, besides being extremely practical, is a lovely occasion for great photos.

Food-wise, we practically almost survived on pasta, pizza and gelato. Of course we wanted to try the “stereotypical” Italian food – but as we discovered (with the help of an Italian food appassionato), there is so much more to the Venetian cuisine! They love, love, love finger food and have special bars for enjoying properly, next to a glass of aperol spritz or a good wine: the bacari. It’s where you can try small sandwiches, tartines, pizza rolls, baccala, grilled vegetables and tarts and so much more! And when you get full (because you will) and you refuse to consume any more real food, you can always get a cup’o’fruit from the street boutiques. We unanimously recommend Cantina do Spade – probably the best pizza in town.

Some things that impressed me:

  • The fact that you can buy 0,6 euro magnets. Having magnet-collector friends, I tend to notice this kind of details. And if you have already bought such an item anywhere in Europe, you will well know that it NEVER costs this little.
  • The very special approach to cleanliness: needless to say, Venice = islands, therefore dealing with garbage can be quite problematic. When you open your gates to thousands of tourists daily, things can escalade quickly. However, and in spite of the scarcity of the garbage bins (I walked around for a few blocks with an ice cream stick in my hand), everything is amazingly clean!
  • The “non-cat situation”: Venice is the city of dogs! Never in my life have I seen a city on the coast (or on an island, for that matter) that would not be invaded by cats. Venice would be the exception. But don’t worry; they will all be waiting for you in Murano.
  • The different rhythm that corresponds to different activities. When, before noon, you ask someone in a restaurant if they are open, they will take their time to slowly walk towards you and answer the question. Not yet! But then, in the same restaurant, an hour later, you will have your food, coffee and check in a split second.
  • Art. It’s everywhere! Concerts in churches, exhibitions, festivals, graffiti, art in every shape and size, just waiting to be discovered.

Just like the city itself. It can never get boring, it could never get old, in spite of its age, because it is much like wine. It will always impress and it will always teach a strong lesson on time, and how to seize it. And, of course, it will always welcome all the hedonists – or turn you into one, because it is all about enjoying.

So go enjoy!

Turkish colours

Standard

Ankara is one of those places you cannot completely grasp in a few days (or it was, for me). And you’re actually not supposed to. Therefore, it is particularly hard to label it – and you definitely shouldn’t.

I don’t know about you, but I unwillingly start to compare, in the back of my head, a new city or area I visit with more or less familiar places. So, from the top of my head, Ankara is an unexpected mix of  Bucharest and Morocco, with just a pinch of…Dubai (I have never been there, it’s simply the feeling I got).

Bucharest, because we share a common “oriental” air: the streets, the mixed-style buildings, the blocks (although they are usually prettier in Ankara), mixed with new, shiny and quite tall (hence the reference to Dubai) buildings, which they like to illuminate. A lot. In bright red and green. Then, the occasional stray dog and the quite current stray cat – a trend starting to develop in Bucharest with the…sudden departure of most of said dogs.

Morocco, because of its traditional culture and religion, the latter present in the public space through the numerous mosques and the prayers which silence the city every 3 hours. The people, dressed in clothing with many traditional elements, would drink tea (çay) near the tall, luminous buildings. Actually, it was particularly interesting to notice the contrast between these national cultural aspects and the “Dubai” elements.

Being relatively used to “city breaks”, although this wasn’t entirely the case, I knew that the prettiest part of the city would be its centre, therefore I asked how to get there. The reply was: which one? Ankara has grown a lot and during several periods, therefore it doesn’t have the well-known city centre you’d find in most of the usual urban areas. Of course, there is an old town, surrounding an even older citadel, which is worth visiting. This is where you go to buy souvenirs

The mosques and the Atatürk mausoleum should also be on your list. A practical detail: the Turkish currency is the Turkish lira, but everybody accepts euros, from souvenir shops to local boutiques to taxi drivers. And, speaking of taxi drivers, there’s lots and lots of them – another Bucharest element. And luckily so, as the city’s transport is so crazy that you really need an expert to get you to your destination safely (and cheaply).

Probably one of the most common images that comes to mind when thinking about Turkey is Cappadocia – the Pigeon Valley whose air is always (at least in the postcards!) filled with hot air balloons. Having this particular image in mind, we set out to visit this famous place. Unfortunately, the spring weather was against us, therefore we didn’t make it. Instead, we stopped by the rock city and castle of Uçhisar, an absolutely stunning place. It is located near the Pigeon Valley (which you can actually see from the top) and it basically consists of a giant rock…filled with homes. People don’t live there anymore, but the scenery is stunning. Also stunning – and not only from a geographer’s point of view – are the badlands all around the region, formed in the clay bedrock which has long been exposed to the whims of the continental climate. And, bonus: long in the distance, you can see the snowy heights of Taurus mountains (I guess). A true splendor.

Then, besides the facts concerning Turkey, there are also those personal elements which actually define an experience: the different shades of pink that the trees had against the deep green hills or the vast, open spaces, inviting you to roam. Of course, on the fun side, the cocker spaniel…police dogs (fluffy AND dangerous!), the old old Renault models (Dacia 1100, pour les connaisseurs), the multilingual shopkeepers at the Tuz lake (Seriously. They asked where you came from and then started presenting the products in your language, from the classic French-Italian to Vietnamese) or the fact that, in motorway stops, you could find not only shops, toilets or gas stations, but also mosques. Basic needs, after all.

Finally, if I wasn’t sure whether I would come back to Turkey or not, the visit to Uçhisar and the great memories made it very clear: all I need is a backpack and some willing friends.

Povesti despre vin

Standard

Simt adesea nevoia sa scriu, sau sa exprim cumva ceea ce simt sau experimentez, insa de cele mai multe ori ma gandesc ca trairea respectiva nu merita neaparat sa fie impartasita cu alte persoane. Ei bine, in seara asta am experimentat ceva ce nu doar merita, dar trebuie povestit.

O invidiez adesea pe colega mea Patrizia, oenolog (in timpul liber, dar nu numai), care nu rateaza nici o ocazie pentru a ne prezenta cate un vin bun sau pentru a ne invata inca ceva despre cum sa „citim” un pahar. Bineinteles, asta face intalnirile noastre de serviciu cu atat mai interesante, iar pe noi toti, indragostiti din ce in ce mai mult de vinuri. Asadar, fireste, cand mi s-a propus sa merg la o degustare de vin cu prietenii, nu as fi putut spune nu.

Biletele au fost luate pe groupon – nu e afacere ieftina! – iar degustarea a avut loc in „La cave de Frédéric”, unde ne-a intampinat proprietarul insusi. Pivnita din nume era departe de a fi ceea ce imi imaginam; un beci plin cu butoaie, sticle si miros de stejar, asa cum mai vazusem cu alte ocazii (multumim, Patrizia!); din contra, era vorba despre un magazin amplu, racoros si luminos, in care sticlele erau sortate pe culori (ale vinului, nu ale sticlelor) si regiuni viticole.

Prezentarea a inceput cu o serie de detalii relativ cunoscute legate de cum se serveste si cum se degusta un vin: Frédéric ne-a explicat ca doar vinul tanar se lasa sa „respire”, ca trebuie neaparat sa il servim pe cel rosu la temperatura camerei – chambre – adica, de fapt, a dormitorului, insa nu a dormitorului de 22 de grade C de astazi, ci a aceluia de 17 grade de demult, iar pe cel alb, la 8-10-12 grade, in functie de vechime, pentru ca nu i se va simti aroma daca este prea rece. Daca, de exemplu, tinem un vin alb la frigider, la 5°C, trebuie sa il scoatem de la rece cu o ora inainte de a fi servit: vinurile se incalzesc, de regula, cu 4° pe ora. Vinul se miroase indata ce a fost pus in pahar: acesta este primul nas. Apoi, paharul se agita pentru 1-2 minute pentru oxigenare, fapt care permite aromelor sa devina mai puternice, dupa care se simte al doilea nas. Apoi, are loc degustarea propriu-zisa. Si ce degustare!

Cand spui Franta (culinara), te gandesti in mod obligatoriu la vin, dar si la branza. Asadar, why not both? Ne-au fost servite 6 feluri de branza, fiecare pe tipul ei special de paine (nimic nu e intamplator cand e vorba de gastronomie), fiecare perfect cuplata cu un anumit tip de vin. Astfel, am incercat, de exemplu, maroilles, o branza facuta in Nord, servita cu un minunat Bourgogne Tonnerre cu aroma de gutuie, apoi o St Paulin asortata perfect cu un Bordeaux, o Comté pe paine cu nuci care a mers perfect cu un vin alb sec sau, pentru a incheia, Roquefort servit pe paine cu stafide si un pahar de Côtes de Bergerac – Clos des Verdots, probabil cel mai dulce vin pe care l-am gustat vreodata. Fiecare combinatie a fost explicata si discutata.

In fine, pentru a incheia, Frédéric ne-a servit cate un pahar de digestif: rom, whisky sau gin, la alegere, spunandu-ne ca alcoolurile tari nu se aereaza ci, din contra, se acopera cu mana pentru 30 de secunde inainte de a le mirosi aroma.

O seara teribil de frantuzeasca, insa care ne-a lasat un gust foarte bun. La propriu!

The seven voices of fear

Standard

What do you fear?

Voice 1

I fear not loneliness, as you would say. I am not afraid of being alone, I embrace it, I enjoy it. I am never alone, as I am with myself. And that’s already quite a crowd.

Voice 2

I fear not being seen. Being transparent. Ironically, it is what I’d always wanted – to pass unseen. Also as a result of some fear. Now, the thought scares me.

I fear not finding my way. Better said, I feel not being able to truly get to know and understand myself. It would be a shame, really, because I cannot and should not expect from someone else to do it. It would be as though a whole life, a whole world would live and grow old and die without being discovered. Is its existence enough or must it be acknowledged in order for it to be true?

And finding my way, it’s maybe something to be discovered step by step, without planning it. We are used to plan all important things, aren’t we? We are swimming against destiny. Destiny cannot be planned.

Voice 3

I fear time.

I want it to move faster and faster, to avoid all the tedious waiting until something happens. I fear that Time will take its revenge on me, for not appreciating every moment it has to offer. And I fear that the much-expected result will only be half, less than half worth it, because very much could be in the journey, not in the destination. And then Time will simply laugh at me, as it has nothing to lose. Unlike me. Time is a very ironic concept, isn’t it?

Voice 4

I fear … well, maybe not fear. But I sometimes think of all the possibilities that have died with my choices. I do not fear having made the wrong decisions, I feel mostly melancholic about it. What would it have been if?…

Voice 5

I fear being common, or being perceived as common, but I also fear being different. I hope I am not ordinary, I believe I am not. But my uncommonness is well hidden under layers and layers of “this is expected of you”, “this is how it should be”, “you are not better than this”. Voices coming from the outside or from the inside, voices struggling to make me believe that different is dangerous. Or is it maybe just a natural instinct, to protect ourselves from differences, as they institute danger?

But common is also dangerous, for the mind and for the conscience. Being common for fear. It kills the spirit.

Voice 6

I fear not having my eyes open enough and missing out on beauty or life.

Voice 7

I fear nothing now. I am fearless.