M-am îndrăgostit. Şi, din pură generozitate, vă doresc şi vouă să aveţi şansa de a vă îndrăgosti de dragostea mea. Scoţia, pentru că despre ea este vorba, este un loc dintr-acelea în care oricine, indifferent de gusturile şi pasiunile sale, poate găsi ceva pe placul sau ; un loc plin de necunoscut pentru aceia dintre noi care încă îl descoperă şi, după propria-mi părere, care încă are puterea de a-i surprinde şi pe cei care îl cunosc ca-n palmă. Recunosc, mi-ar plăcea să fac parte din această a doua categorie, la un moment dat. Pentru moment, descopăr. Şi mă bucur de fiecare moment şi de fiecare surpriză – aşa se cade într-o poveste de dragoste, nu ?
Am descoperit Scoţia anul trecut, într-o vacanţă surprinzătoare prin natura ei : o drumeţie de 3-4 zile prin Highlands, mai exact de-a lungul unei bucăţi din West Highland Way. Însă ar trebui să încep cu o clarificare legată de acest subiect, care, pe cât de mult m-a umplut de uimire şi fascinaţie, pe atât şi de frustrare. Probabil că aţi avut, la un moment dat, dacă nu bucuria de a vedea Scoţia direct în faţa ochilor, măcar ocazia de a privi vreo imagine a ei (poate sunteţi fani Outlander! 🙂 ). Un amestec fantastic de dealuri verzi şi lacuri, coline presărate cu oi şi vaci, păduri luminoase şi izvoare reci.
Sună familiar? Atunci poate că mă veţi înţelege când spun că prima impresie lăsată de această parte „naturală” a Scoţiei a fost… România! Şi noi avem toate cele enumerate mai sus (într-adevăr, poate că vacile lor nu sunt ca ale noastre, dar până la urmă este doar o chestiune de detaliu).
Scottish cow
Avem peisaje care îţi taie respiraţia, lacuri ascunse între stânci şi întinderi de verde cât vezi cu ochii. Iar pe măsură ce înaintam, această primă impresie se transforma, fără să dispară complet, dar începea să fie presărată cu frustrări… aceleaşi frustrări dintotdeauna, dar îmbrăcate în haine noi: dacă peisajele sunt comparabile, de ce „la noi nu se poate?”. De ce nu se poate organizat, curat, fără grătare, cu infrastructură acolo unde trebuie, dar niciodată ostentativă, cu respect şi cu un zâmbet, pentru că nu se cade să treci pe lângă cineva fără o vorbă bună? West Highland Way, aceasta „promenadă naturală”, cel mai vechi şi mai popular traseu din ţară, mi-a amintit vizual de un drum prin Bucegi, însă cu toate bonusurile enumerate mai sus. Este voba despre 150 de km de poteci care te duc din sud, de lângă Glasgow, până în mijlocul Scoţiei şi la picioarele celui mai înalt munte din insulele britanice, Ben Navis (care are doar 1345m, deci este un mic copil pe lângă adevăraţii Bucegi). Şi la fiecare 10-20 de km, o aşezare sau o pensiune, cât să ai unde să dormi noaptea şi să reîncepi a doua zi. O nebunie, nu-i aşa? Dacă vreodată va trece prin cap să porniţi într-o aventură, vă recomand acest site, pe care îl voi numi, de dragul comparaţiei, carpaţi.org, versiunea scoţiană. Şi gata, mă opresc din comparat, înainte să rănesc mândrii şi să incit răzbunări.
Anul acesta, pentru că cele câteva zile de drumeţii menţionate anterior n-au făcut decât să ne deschidă apetitul, ne-am hotărât să cunoaştem o altă parte a Scoţiei: insulele sale. Aşa că, după diverse schimbări (mai mult sau mai puţin prevăzute) de planuri, ne-am regăsit în Oban, oraş-port şi punct de plecare spre insulele Hebride. Oban are aproape 9000 de locuitori. Da, aţi citit bine. Însă vorbim despre 9000 de scoţieni, ceea ce înseamnă că nu veţi găsi oameni mai sufletişti, mai săritori şi mai amabili nicăieri în lume. Alexis spune că merge în Scoţia pentru peisaje şi pentru oameni şi cred că este într-adevăr cea mai sinceră motivaţie la care s-ar putea gândi cineva.
Marketing!
Din Oban, am pornit în primul rând spre Kerrera, o insulă aproape pustie aflată chiar lângă oraş. Două sunt elementele „de interes” de pe acest petec de uscat: ruinele unui castel şi un salon de ceai, ambele aflate la vreo oră de mers de la locul de acostare. Aşadar, fie că vrei, fie că nu, te vei opri să bei un ceai acolo, ceea ce am şi făcut. Pe traseu, din loc în loc şi mai ales la intersecţii, nu mică ne-a fost mirarea când am văzut pe copaci, pe garduri, pe stânci, ceainice şi căni de ceai, frumos colorate, care ne spuneau că suntem pe drumul cel bun. Marketing insular de mare succes.
Şi, ajunşi acolo, am fost întâmpinaţi de o studentă din Spania care făcea voluntariat (produsele erau atât de ieftine încât ceainăria nu îşi permite angajaţi permanenţi), şi care fusese Erasmus în Lille. Dovada că lumea este mică, plină de ironii şi de surprize plăcute. După ce am băut un ceai, am mâncat un carrot cake şi am schimbat adrese de mail cu noua noastră cunoştinţă, am plecat să vedem castelul şi, inevitabil, am dat peste unul dintre peisajele acelea iconice care nu are nevoie de explicaţie.
Castelul de pe Kerrera
A doua zi, am plecat într-o excursie organizată pe alte 3 insule: Mull, Iona şi Staffa. O zi care a scos la iveală toate fibrele mele de geograf şi care mi-a adâncit şi mai mult în inima dorinţa de a cunoaşte ţara asta minunată, într-atât încât, în timp ce vizitam, îmi făceam planuri mentale despre vizita de anul viitor.
Mull
Mull este « Scoţia condensată », aşa cum ar spune Alexis. O insulă superbă, cunoscută poate pentru distileriile de whisky pe care le găzduieşte atât de generos, dar care m-a impresionat mai ales pentru peisajele sale incredibile. Totul este atât de vast, atât de grandios şi de copleşitor încât nu îţi vine să respiri. Spaţiile imense, dealurile întotdeauna verzi, presărate cu stânci, separate de lacuri, cerul acela înalt. Am avut norocul teribil de a fi conduşi dintr-un capăt în altul al insulei de o şoferiţă localnică, plină de voie bună, de carisma şi mai ales de cunoştinţe referitoare la această insulă – casa ei – încât am aflat şi noi bucăţi din vieţile celor care locuiesc aici.
De pe Mull am plecat pe Staffa, care adăposteşte Fingal’s cave. Se cere o paranteză, ca să fie foarte clară fascinaţia mea faţă de acest loc incredibil. Copil fiind, aveam acasă o colecţie de cărţi, enciclopedia pentru tineri, printre care şi un volum geografic. Fiind o colecţie pentru copii, era plină de poze şi nu de puţine ori petreceam ore întregi răsfoind-o şi visând în faţă vreunei imagini dintr-un loc îndepărtat. Una dintre aceste imagini prezenta Giant’s Causeway, un ţărm din nordul Irlandei, format din coloane hexagonale de bazalt. Mi se părea ireal şi ireal de frumos în acelaşi timp. Aşa că, în timp ce pregăteam expediţia de anul acesta în Scoţia, momentul când am dat peste Fingal’s cave a fost epic: aceleaşi coloane de bazalt, acelaşi peisaj extraterestru, un val uriaş de bucurie şi o foarte mare determinare de a ajunge acolo cu orice preţ. Şi am ajuns. Şi voi lăsa imaginile să vă povestească restul.
Fingal’s cave
Pe lângă această minunată peşteră, insula oferă şi ocazia de a vedea puffini, păsări adorabile (aparent) care îşi fac cuiburile pe ţărmurile stâncoase. Spun aparent pentru că noi ne-am rătăcit şi n-am apucat să le vedem (doar pe ici pe colo, zburând). Da, ştiţi doar că am potenţialul de a mă „dezorienta” chiar şi pe o insulă cât un cap de bold. Dar asta ne va servi de scuză – dacă mai este cazul – pentru a reveni la anul.
După Staffa, ne-am oprit pe Iona, insula cunoscută pentru abaţia din secolul 6, unul din cele mai vechi leagăne creştine din partea aceasta a lumii. Iar apoi, înapoi spre casă, adică spre apartamentul Airbnb unde am cunoscut cel mai drăguţ cuplu + pisica, pe care vi-i voi recomanda în cazul în care vă regăsiţi acolo.
Şi ar mai fi atâtea de spus! Despre Edinburgh, cel mai frumos oraş, unde poţi face tururi ghidate cu fantome, despre Glasgow, unde se mănâncă cea mai bună Scottish pie şi a cărui grădina botanică trebuie vizitată în mod obligatoriu, despre Highland games (noi am avut ocazia să îl vedem pe cel din Inveraray), nişte festivităţi sportive unde cei mai viteji se întrec în aruncatul trunchiului de copac şi al greutăţilor, pe când fetele participă la concursuri de dans scoţian, totul în zumzăitul (la un moment dat enervant al) cimpoaielor. Despre cum toată lumea are câte un câine şi despre cum poţi mânca Mars prăjit (nu, nu am încercat). Despre cum, în Fort William, ne-am regăsit fără să ştim din nou pe West Highland Way. Despre cum castelele sunt peste tot, în ruină, dar deosebit de frumoase, despre distilerii, despre somon gătit cu whisky şi multe, multe altele.
Am mers în Scoţia şi m-am îndrăgostit. Fiecare călătorie aici este o lecţie, iar anul acesta lecţia a fost „despre cum trebuie să încerci să fii”, după modelul acestor oameni plini de omenie şi de frumuseţe interioară. Dar dincolo de asta, am descoperit locuri fantastice, persoane pline de poveşti, feluri de mâncare de lins pe degete şi, desigur, nenumărate destinaţii pentru viitor. Relaţiile la distanţă fac revederile cu atât mai dulci, nu?
Prisme colorate 